Fiecare inimă are podul ei cu vechituri, pe care nu se îndură să le arunce niciodată, dar le scutură din când în când.

Mi-am smuls din suflet tristetea si am aruncat-o ca pe o rufa murdara in cosul cu regrete. Apoi mi-am cules lacrimile si le-am aruncat peste campul uscat, lipsit de verdeata al inimii mele. Am ferecat iubirea intr-un colt de suflet si i-am soptit sa nu iasa. Singuratatii i-am dat aripi sa zboare cat mai departe de mine. Am tras obloanele grele si umede de plans si m-am ascuns in ganduri. Acolo e cald, e soare, e vis , e adapost. Acolo simt ca as putea face orice, sa iubesc fara teama, sa traiesc fara regrete, sa plang cu zambete. Acolo simt ca as putea fi din nou vechea eu...