Singurele lacrimi a caror amaraciune e deplina sunt acelea care nu cad pe pieptul nimanui si pe care nu le strange nimeni.

Stau rezemata de perete cu fata la geamurile inghetate. O urma de raza de soare incalzeste unul din geamuri si topeste perdeaua de gheata, asezonata ici , colo cu flori. E o miercuri dintr-un februarie normal cu temperaturi de minus si sunt imbracata doar cu un halat din amintiri. Mi se perinda prin minte tot felul de imagini, cu noi intr-o zi de 14 a anului trecut, cand sorbeam cu nesat parfumul dintr-un buchet de trandafiri. Parca ochii imi lacrimeaza, dar ma mint frumos cum ca ar fi de la frig. La intersectia dintre realitate si vis ma aflu eu, un fluture cu aripile inghetate , cazut in toropeala. Inca vreau sa ma trezesc cu piciorul tau peste mine. Sa nu stiu daca sa te imping intr-o parte sau sa te strang mai tare. Eu sa reprogramez alarma telefonului ca sa intarzii langa tine. Sa fiu dimineata ciufulita. Sa mirosim a somn. Dar toate astea sunt iluzii nebune evadate in acest 14 al acestei luni . Stiu asta ,la fel cum stiu ca sunt singura in fata unei cesti de cafea cu gandurile zburand aiurea.