În gara speranţelor, printre valize cu aşteptări, sufletul meu simte apropierea trenului spre fericire.

As vrea sa doresc pe cineva nebuneste. Sa-i regasesc gustul in cafeaua de dimineata, iar mirosul lui aspru sa-mi zgarie visele. Sa zac bolnava de lingoare, sa delirez, sa gem, sa strig. Sa nu ma aline decat scrasnetul dulce al cheii in usa din spatele nostru. Sa uit de tot ca dragostea se cuvine sa fie inteleapta. Si sa nu-mi pese ca poate veni o clipa in care sa sufar, atata vreme cat fara dragoste pot sa mor. Sa nu mai am curajul sa-l intreb pe Dumnezeu daca e bine ce fac, si atunci sa nu-l mai intreb nimic…