Te-am dus cu mine prin timp şi nu ţi-am cerut nici o taxă. Nici n-aş putea, pentru că,fără tine, timpul-spaţiu nu are cum să existe. Am mers în zi şi am visat în noapte acelaşidrum, acelaşi izvor clipocind firav spre infinit clipele de viaţă. Lumea, trecând din început spre sfârşit, mi-a stat alături şi n-a existat. Oamenii urcau drumuri şi, ajunşi lacâte un liman, îşi schimbau chipurile şi sentimentele. Undeva, într-o viziune, şiruri deoameni stăteau la rând la câte o casă de naşteri, să-şi vadă venirea pe lume, apoiparcurgeau grăbiţi timpul spre viitor şi se opreau la câte o şcoală, unde un dascăl îistriga pe nume şi le dădea câte un sens pentru mai târziu. Plini de bucurii erau unii şiaveau chipuri de îngeri, dar alţii erau plini de ură şi erau demoni. Aripile unora erausprijin pentru ceilalţi şi se dorea să fie bine. Te-am căutat atunci printre oameni şi n-aifost. Te-am strigat printre flori şi fluturi şi nici acolo n-ai fost, deşi te simţeampretutindeni… Erai în sufletul meu, alinare şi durere, în aceeaşi măsură. Viaţa este ocarte complicată. Între speranţe şi amăgiri, sunt încă atentă la clipocirile izvorului spreinfinit.
Mariana Fulger
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu