Uneori, faptul ca esti langa mine imi ia respiratia, iar toate lucrurile pe care imi doresc sa ti le spun nu-si gasesc glas. Atunci, in tacere, pot doar spera ca ochii mei vor vorbi pentru inima mea.

Sa treaca cati ani vor trece, eu stiu ca nimeni nu va mai putea sa-l scoata din inima mea. Nu stiu daca sa fiu trista, ori sa fiu fericita. Uneori se amesteca atat de tare sentimentele ce i le port ca nu mai stiu... daca plang de tristete, ori de bucurie. Ma mint zi de zi ca l-am uitat si ca voi merge inainte lasand in urma orice posibilitate ca vreodata drumurile noastre se vor incrucisa dar revine mai puternic mereu, parca nepasandu-i ca-mi frange inima incet... nopti la rand... el vine mereu surazand... iar in ochi nu mai pot citi nimic, nu-mi mai apartine... Si Doamne, cata nevoie am de a-l avea aproape sa-i spun sa ma stranga puternic in bratele lui si sa nu ma lase sa cad iarasi... Sa ma tina strans... pentru ca iarasi ma prabusesc cu aripile-mi rupte... Doar abisul ma imbratiseaza... atat...
Sa-ti spun vreodata ca te iubesc? Nu... tu nu vei afla vreodata... si poate ca voi uita si eu intr-o zi de tine, si voi zambi mereu fara sa mai port rani in suflet pentru ca un suflet n-a stiut a raspunde unui altul ce-l striga.