Pentru mine, cel mai dureros lucru nu a fost sa te pierd, ci sa renunt la speranta nebuna ca intr-o zi te vei intoarce, ca intr-o zi ma vei suna, ma vei chema. Dupa cateva luni de cand ai luat acea decizie, speranta mea renastea curajoasa, indrazneata si neobosita, uneori usoara ca un vis, alteori grea si apasatoare asemenea unui cer plumburiu, pe timp de furtuna.
De obicei, dimineata, cu ochii inca inchisi, imi ascultam corpul cum isi faurea proiecte, cum rememora placerea unei intalniri, cum credea inca intr-o bucatica de vis de a trai din nou impreuna ... imi imaginam ca va suna telefonul, ca vei sosi plin de viata si atat de prezent ... ca armonia dintre noi va fi din nou intregita si plina de frumusete, cum era altadata.
Dupa ce ai plecat, am inceput de fapt sa te port in mine mai intens ca niciodata.
Pentru mine nu era atat e greu sa te parasesc, atata timp cat inca mai pastram sentimentul de a nu te fi pierdut, atata timp cat aveam certitudinea ca noi nu am ajuns inca la capatul sentimentelor noastre, al emotiilor noastre sau al placerilor noastre, atata timp cat mai exista inca o posibilitate. chiar si un fir de speranta, o mangaiere pe obrazul tau, mana ta asezata pe pieptul meu, o clipire a ochilor sau miscarea aceea a gatului pe care o aveam amandoi atunci cand eram in public si voiam sa ne impartasim acordul unul altuia.
Eu aveam nevoie de un spatiu pentru a iubi mai mare decat al tau, mai deschis decat cel al iubirii mele pentru tine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu