Confesiuni ( fragment )

Bună dimineața, iubite !!!
Privesc la ceașca de cafea din fața mea și îți văd chipul. E singura amintire de la tine care nu-mi trezește durere și tristețe. Este singurul moment care nu-mi aduce lacrimi în priviri și în suflet. Totul e la fel cum ai lăsat. Ceașca de cafea îți așteaptă răbdătoare buzele. Se pare că ea știe cum să-și ascundă nerăbdarea, lucru pe care eu nu am reușit să-l învăț. Cafeaua nu are același gust, poate fiindcă nu ești tu aici, așa că am renunțat să mai beau în lipsa ta. De fapt , am renunțat la multe în lipsa ta. Chiar și la o parte din mine. Nu aveai acest drept și totuși nu simt că m-ai forțat în vreun fel, pare că eu ți-am cedat de bunăvoie privilegiul de a-mi stăpâni inima și trupul. Ciudat, nu ? Sau cel puțin așa îmi pare acum. Ești departe. E dimineață. Din nou. Îmi amintește de diminețile noastre. De neobișnuitele obiceiuri. De scurtele clipe de tandrețe. De micile sărutări furate între sorbituri de cafea. Amintirile vin și pleacă. Uneori se instalează durerea, singurătatea și tristețea printre ele. Alteori speranța. Numai țin evidența timpului, fiindcă trecerea lui ireversibilă nu face decât să-mi accentueze starea de tulburare. Diminețile nu-mi plac. Nu fără tine. Tu obișnuiai să-mi faci diminețile magice, pline de iubire, de zâmbete și ” te iubesc-uri ” șoptite printre îmbrățișări. Tu le dădeai culoare și frumusețe, le făceai strălucitoare , minunate, superbe. Tu aduceai soarele în camera și în viața noastră, tu făceai totul, dar cumva toate astea numai au nici o importanță acum. Nu-mi pasă dacă e ploaie sau dacă e soare, dacă e dimineață sau prânz, dacă e primăvară sau toamnă. În mine se simte o iarnă teribilă și o pustietate notorie. Te-aș întreba de ce ai plecat și nu te-ai gândit nici măcar o secundă la ce ai lăsat în urma ta. Te-aș întreba o mulțime de lucruri dar ce importanță mai au acum când nimic nu vindecă golul din suflet și de lângă masa de cafea.
Bună dimineața, iubite,  și totuși ce dimineață fără tine ....