Late thoughts

Mi-am ascuns sufletul in causul palmelor si am plans impreuna cu el. Am plans regretele, amintirile, singuratatea, dezamagirile. Am plans pana am ramas fara cuvinte, fara trairi, fara sentimente, fara ganduri. O ceata totala. Si in ceata asta, atat de deasa, mi-am pierdut sufletul. Am ramas aceeasi fiinta, dar rece, distanta, trista. Aceeasi fiinta, dar cu un imens gol in locul sufletului. Mi-aduc aminte cum incercam sa-l gasesc, cum il strigam, cum il imploram sa se intoarca. Ma simteam atat de parasita si imi era atat de frig. Imi era teama pentru prima oara. Alergam in mii de directii diferite, obosita, sfasiata de dorinta de a simti ceva, strapunsa de raceala care se simtea in mine. Apoi, am lesinat. Sau poate am cazut . Nu-mi mai amintesc in ce moment am deschis ochii. Dar, imi amintesc ca intunericul se ridicase, ceata se evaporase iar eu ma aflam pe un covor verde, pufos , care mirosea a iarba si a vara. Era atat de placut. Simteam pentru prima oara dupa mult timp. Parfum. Culori. Armonie. Liniste. Caldura. Imi simteam sufletul. Ii auzeam bataile rapide si puternice. Stiam ca s-a intors. La fel de puternic, la fel de cald , la fel de iubitor. Si odata cu el, m-am intors si eu. Vindecata. Dispusa sa iubesc din nou. Dispusa sa visez din nou. Dispusa sa sper din nou. Iar si iar. Si atunci, in acel moment, mi-am dat seama ca sufletului nu-i trebuie decat o clipa sa-si traga rasuflarea, sa-si linga ranile , sa-si invinga teama. O clipa si este complet refacut. Mai mult ne trebuie noua sa ne calcam peste orgolii si sa ne invingem temerile.