M-am gandit, de multe ori, ca fericirea nu e neaparat o chestiune de alegere, cat una de practica. Ca un muschi pe care viata alege sau nu sa ti-l exerseze, de-a lungul timpului. Pentru aceia dintre noi care ajung olimpici la alte probe, cum ar fi saltul peste obstacole, lacrimi si iubiri, fericirea devine cel mai greu examen dintre toate. Ca o saritura in inaltimea celor mai marete vise ale noastre, pe care o executam cu teama in suflet, pentru ca n-a fost niciodata nimeni care sa ne pregateasca pentru ea...

Poate că fericirea nu ţine de lucrurile mari. Poate că nu era neapărată nevoie ca toate lucrurile în viaţă să fie aşa cum ar trebui să fie. Poate era mai bine dacă reuşeai să îţi faci mici plăceri cotidiene. Cum ar fi să zaci în casă, încălţată în papuci şi să te uiţi la concursul Miss Univers. Sau să mănânci prajiturele cu îngheţată de vanilie. Şi mai ales, să ajungi la nivelul şapte al jocului Dragon Master şi să ştii că te mai aşteaptă încă douăzeci de niveluri.
Poate că fericirea este compusă, până la urmă, din mici reuşite fară importanţă (spre exemplu, semaforul care se aprinde la culoarea verde exact când doreşti să tranversezi) şi din mici probleme (cum ar fii eticheta prinsă de tricou care te zgârie şi la care faci alergie) care apar zilnic în viaţa fiecăruia. Poate că toţi avem aceeaşi cantitate de fericire alocată pe zi.
Poate că nu are nici o importanţă dacă eşti o vedetă faimoasă sau un tocilar amărât. Poate că nu are nici o importanţă faptul că unul dintre prietenii tăi moare. Probabil că oamenii au puterea să treacă de toate încercările astea. Şi poate că mai bine de atât nu se poate.