Viaţa ne ordonează relaţiile aidoma unor camere de hotel, fiecare dintre ele însemnând un alt loc din suflet. Intrăm în el cu o geantă de mărime medie, conţinând nimic mai mult decât ce e nevoie, cu freamăt de nou şi chef de viaţă, ca şi când suntem primii oaspeţi şi nimeni n-a mai dormit acolo vreodată. Ca şi când ni s-a predat, la cheie, un palat pe care îl putem decora după propriul gust. Şi începem să o facem. Ne zugrăvim amintirile, ne transformăm visele în ornamente perfect asortate, împrăştiem în aer parfum de altă poveste, alt om, alt loc. Şi rămânem, rămânem o vreme. Până când nu mai avem bani sau, uneori, până când suntem anunţaţi scurt, fără amănunte inutile, că hotelul va fi închis. Atunci ne strângem lucrurile cu care am venit şi poate unul-două în plus (din cele care mereu se adună pe parcurs şi nu ne îndurăm să le lăsăm în urmă). Le îndesăm în geantă şi o forţăm să se închidă (întrucât nu mai avem nici timpul, nici frenezia de a le împacheta meşteşugit). Şi, într-o dimineaţă în care ne trezim, fără ceas, cumplit de devreme, lăsăm uşa să se închidă singură în urma noastră (cu zgomot, ca la orice capăt de fericire), restituim cheia la recepţie şi o tăiem din loc prin lumea largă.
(Anda Docea )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu