Ne-am privit în tăcere ca doi străini. Ochii tai spuneau atât de multe. Mărturisesc că mi-era teamă să te privesc fiindcă eram sigură de ce am să văd în ei. Ușurare. Poate puțină tristețe. Poate puțină iubire, dar nu suficientă. Nu atât cât mi-ar fi trebuit mie ca să pot supraviețui. În viață am crezut întotdeauna că sunt o persoană generoasă, dar în iubire m-am arătat atât de egoistă. Te vroiam doar pentru mine. Așa am crezut că va fi, dar uite că iubirea s-a întors împotriva mea. Degetele tale luneca de-a lungul pianului ce ne separa. Altădată , seara ne-ar fi surprins îmbrățișați , cântând la el, râzând de notele false care ne încântau auzul, iubind fiecare notă în parte, cutremurându-ne la fiecare emoție stârnită de clapele lui. Seara de astăzi ne-a surprins într-un alt fel. Mai trist. Mai dezolant. Mai lacrimogen. Încercam să-mi stăpânesc lacrimile și totodată impulsul de a mă ascunde în brațele tale. Știam că nu mai am dreptul, știam că trebuie să rămân departe de tine. Și totuși ceva mă reținea. Poate glasul tău ce se auzea ca o șoaptă în liniștea portocalie a serii, poate mâna ta întinsă pe pianul vechi, așteptând la jumătate mâna mea, așa cum se întâmpla odată. Timpul a devenit oarecum o altă dimensiune. Nu mai este trecut, nici prezent și nici viitor. Doar o altă pagină , o altă poveste. Îmi amintesc cum am surâs timid deși simțeam înăuntrul meu că mă sparg în mii de bucăți. Îmi amintesc cât de tare am fost, cât de curajoasă când mi-am ridicat privirea spre tine și am spus apăsat ” adio ! ”, deși tu m-ai făcut lașă. Cum ai putea să știi, să înțelegi cât de greu mi-a fost, cât de mult m-a durut să fac primul pas, să spun ultimul cuvânt. Cum ai putea să simți ce am trăit eu în acele momente , în acele minute care ne despărțeau și mai mult. Nu ai fi putut. De aceea am plecat. Chiar dacă am făcut-o mult prea târziu. Tu ai luat-o ca pe o trădare din partea mea. Eu am luat-o ca pe un semn trimis mie. Ușa care s-a închis între noi a fost dușmanul meu. Mă ținea afară, departe de tine iar tu erai undeva înauntru. Câteva clipe am privit-o cu ură, voiam să mă răzbun. să dau cu pumnii, să urlu, să nu-mi mai pese de nimeni și de nimic, dar nu am făcut-o. Am stat un minut lipită de ea, cu sufletul în pumni, cu mintea goală, dorind să-ți simt pașii îndreptându-se spre ea. Dar nu am auzit nimic și în acel moment am știu că ușa va rămâne închisă pentru mult timp. Atunci, mi-am șters lacrimile, mi-am încheiat paltonul, mi-am luat singurul geamantan în care îmi aruncasem câteva haine și am chemat liftul. Aerul rece m-a izbit instantaneu cu o forță nebănuită. Gândurile, întrebările îmi lunecau în minte cu o iuțeală crescândă. Eram singură. Pentru prima dată după mult timp singurătatea se rezuma doar la mine. Singurătatea trăită în doi își pierduse pe undeva din povară. Unde voi merge ? Ce voi face ? Erau doar câteva din întrebările fără răspuns ce-mi străpungea mintea. Un singur gest venit de undeva dinăuntrul ființei mele puse capac tuturor întrebărilor. Un taxi se opri lângă mine. Nu am recunoscut vocea care-i comunicase șoferului adresa la care trebuia să ajungă. Nu o mai auzisem niciodată. Dar , știam că este a mea. O altă voce. O altă eu. O altă pagină. Totul merge mai departe. Indiferent dacă ții pasul sau nu. Indiferent dacă ești pregătit sau nu.
( fragment din Confesiunile unei inimi )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu